Blog Raluca

Calatoria cu mijloacele de transport in comun, in Bucuresti (I)

Raluca Iosifidis — Sun, 15 Jan 2012 10:38:43 +0000

Cred ca as putea sa scriu un adevarat roman pe acest subiect, insa in cazul de fata ma voi rezuma la maxim trei post-uri, ca sa nu plictisesc lumea (care oricum n-a mai citit nimic nou de vreo 6 luni: rusine sa-mi fie).

Asa cum am mai scris, in posturile anterioare, in drumul meu de acasa la munca si invers, merg destul de mult cu RATB-ul, cam doua ore dus-intors, si am ocazia sa vad si sa ma minunez de tot felul de caractere ale oamenilor din jurul meu, printre care si oamenii responsabili cu controlul biletelor si abonamentelor. Intr-una din zilele trecute, in autobuzul 104 se urca doua doamne, se legitimeaza si incep sa-si faca meseria si sa solicite dovada ca noi, calatorii, am platit pentru calatoria pe care o faceam. Pregatesc abonamentul inainte ca ele sa ajunga la mine si il prezint in momentul cu pricina. Una dintre controloare se uita lung la mine si ma intreaba: “Ce abonament aveti dumneavoastra acolo?”, “Pe toate liniile” zic eu. “A, nu aveti din acela de la primarie, pentru faptu’ ca sunteti mica?” “Nu, ii spun eu pentru ca nu m-a interesat si nici nu cred ca exista…” si as fi preferat ca discutia sa se fi incheiat aici: eu eram in regula cu abonamentul, care intre timp fusese verificat si validat ca ok, cele doua doamne isi facusera datoria. Punct! E, na, cine spune ca e asa usor?! Aceeasi controloare, care avea un soi de curiozitate penibila, se intoarce la mine si, cica, ma sfatuieste: ”Ar trebui sa mergeti la primarie, sa va luati o hartie care sa va scuteasca de plata transportului in comun, pentru ca cei ca dumneavoastra au si probleme cu inima si de ce sa dati un ban cand il puteti scuti!”. Ia-o pe asta, Raluco! Toate analizele pe care le-ai facut pana acum sunt bani investiti degeaba… daca n-ai mers tu la doamna controloare sa te citeasca ea dintr-o privire si sa-ti spuna ca ai probleme cu inima. Mi-am intors privirea la ea si, sincer, imi era rusine de rusinea ei (avand in vedere ca inevitabil toata lumea din autobuz era atenta la discutia noastra), si ii spun clar si raspincat:”Mi-ati verificat abonamentul si e ok. Probleme cu inima n-am, cel putin doecamdata… daca insitati cu acest argument, s-ar putea sa ma ia inima” si zambesc usor, cand niste baieti din spatele meu deja mai aveau un pic si lesinau de ras si incepusera sa-i spuna respectivei doamne ca au ei probleme cu inima si sa-i scuteasca de plata calatoriei.

Deci, eu nici acum nu pot sa inteleg dorinta anumitor oameni de a se baga in viata altor oameni ca sa… se afle in ciorba, si atat, nimic mai mult. Am sa va mai povestesc despre cat de interesant este mersul cu RATB-ul: niciodata nu stii ce te asteapta!

Sa incepem anul cu zambetul pe buze!

Raluca Iosifidis — Wed, 04 Jan 2012 08:44:01 +0000

Se gandeste Mos Craciun, in noaptea de Ajun, ce cadouri sa le duca la 2 frati: unul optimist iar unul pesimist, ca sa-i multumeasca pe amandoi. In cele din urma gaseste solutia: ii umple camera cu jucarii celui pesimist si celui optimist i-o umple cu rahat de cal.
Reactiile celor doi
Pesimistul: “Off, acum trebuie sa stau sa aranjez toate jucariile astea!”
Optimistul, care cauta de zor in rahat:”Sigur trebuie sa fie un ponei pe aici!”

Din prea mult bun simt…

Raluca Iosifidis — Tue, 26 Jul 2011 20:09:17 +0000

… tolerez. Din principiu sau pentru ca asa am fost educata, indrumata, sfatuita, sau pentru ca, momentan, nu am alta varianta. Toleranta mea are iz de defect si calitatea slabiciunii.
Chiar si cand imi sunt lezate anumite principii, imi sunt calcate in picioare anumite bariere personale, tolerez. Trec cu vederea erori impregnate cu nepasare, las stacheta din jos, mai jos, si zic “lasa” iar, si iar, si iar… Numai ca in cele mai frecvente cazuri, nu sunt ajutata sa ridic din nou stacheta, ci mai mult, adversarul sare stacheta, pe care, culmea, chiar eu i-am lasat-o atat de jos. In jocul de-a superioritatea vs calitatea lucrului bine facut, fac compromisuri… pana cand neutralitatea se va transforma intr-o opozitie concreta. Pana cand deizinteresul isi va face loc iar cuvantul isi va reintra in drepturi.

“Putina meditatie, nu strica!”

Raluca Iosifidis — Sun, 24 Jul 2011 19:56:10 +0000

Probabil ca tona de filosofie pe care am studiat-o in facultate, incepand cu metafilosofie si continuand cu filosofia antica pana la cea contemporana, ma face sa reflectez mai mult asupra unui subiect, unui cuvant, unei emotii, unei situatii. Poate e bine sau poate nu… Trebuie sa recunosc ca, uneori, prea multa gandire, imi da dureri de cap, dar alteori imi face placere. Drept urmare, m-am hotarat sa deschid o noua pagina pe acest blog, numita “Putina meditatie, nu strica!”, pentru cei care vor sa mediteze si n-au subiect… le propun eu.
In cele mai multe momente ale vietii, ne dam seama ca ea nu e decat un joc. Un joc in care cel mai puternic castiga. Mana care are destule atuu-ri va beneficia intotdeauna de lozul cel mare. Care este succesul marelui campion al zilei, saptamanii, lunii s.a.m.d? Parerea mea este ca increderea si respectul fata de sine, in primul rand, ne fac pe fiecare dintre noi sa pasim atenti si siguri pe drumul care incepe in fiecare zi. Sentimentele precum: competenta, realizare, cunoasterea foarte buna a domeniului de activitate, independenta si libertatea sunt atributele care te fac sa crezi in tine. Daca ne respectam pe noi insine si credem in noi, lupta cu ceilalti, este pe jumatate castigata. Indiferent prin ce jonctiuni ti s-ar pune fel si fel de piedici, daca tu crezi ca poti sa realizezi si sa duci la bun sfarsit un lucru, vei reusi. Si uite asa, vei castiga si respectul celor din jur. Nu te astepta la ropote de aplauze sau la statui ridicate, pentru ca astea cu siguranta nu se vor intampla. Poti fi sigur ca, tacit sau in cuvinte sarace in laude, vei fi respectat datorita rezultatelor muncii tale. Respectul la care ma refer este valabil, dupa parerea mea, pentru diferitele situatii de la locul de munca. Daca vorbim de relatiile de prietenie, aici, lucrurile se schimba un pic pentru ca nu putem obtine respectul unor amici, prieteni, prin bani sau servicii/favoruri facute nelimitat. Cine pune accent, intr-o relatie de prietenie, numai pe astfel de castiguri, sunt, dupa parerea mea, persoane superficiale care dau o mai mare importanta formei nu fondului, ambalajului si continutului. Ne putem castiga respectul celor pe care-i dorim aproape prin vorbe bune spuse la momentul potrivit, pe care sa le spunem atunci cand ni se cer fara a avea un interes sau un scop pe care dorim sa-l determinam sfatuind, prin prezenta noastra in diverse ocazii si momente, atat de distractie cat si de nevoie, de ajutor si lista poate continua.
Ce se intampla cu persoanele cu care avem interactiuni de cateva secunde, le respectam sau ne bazam ca “nu ma mai intalnesc niciodata cu asta, asa ca da-l naibii!”? Daca am vietui dupa aceasta conceptie, si e trist ca multi dintre noi o fac, am dovedi cu varf si indesat ca suntem niste persoane interesate doar sa-si atinga scopul si apoi “pa!”. Ce ne costa sa-i zambim si sa salutam persoana cu care mergem in lift, chiar si pentru 2 etaje? De ce ne este greu sa intrebam in autobuz persoana care sta in fata usii daca coboara, decat sa o imbrancim si sa injuram ca ne-a stat in cale? Aici cred ca intervin si cei 7 ani de acasa… care sunt alta poveste.
Daca aveti alte impresii, pareri sunteti liberi sa va exprimati, mai jos, si cu siguranta am sa va raspund!

Daruim. Dar stim sa si primim un cadou?

Raluca Iosifidis — Sun, 17 Jul 2011 10:59:48 +0000

Cu ocazii speciale, sau nu, oferim cadouri. Mici, mari, ceva simbolic sau ceva gradios oferim persoanelor dragi o atentie materiala in semn de preturie, de multumire pentru relatia pe care o avem.

Cum oferim un cadou? As adapta raspunsul la aceasta intrebare, dupa un proverb romanesc: ”Vezi cum daruiesti ca sa vezi ce primesti”. Cand alegem un cadou, decizia de a oferi ceva material, cuiva, vine mai intai din suflet. Te gandesti ce i-ar face placere persoanei vizate sa primeasca sau ce are nevoie si nu-si poate cumpara. Vine apoi momentul cel mai important, dupa parerea mea, cel in care daruiesti. Aici intervine personalitatea fiecaruia dintre noi. Cand oferim un cadou trebuie in primul rand, dupa parerea mea, sa fim destul de moderati in asteptari: nici foarte entuziasmati, nici foarte superficiali, ci sa dam importanta cuvenita momentului. Exista mai multe feluri de persoane: cei care cred ca darul facut de ei este cel mai grozav, iar daca cel care primeste cadoul nu este foarte incantat se simt lezati si devin usor suparati; persoanele foarte apropiate, care stiu ca ceea ce ofera va fi pe placul prietenului si sunt relaxati si nu va fi nevoie de zambete false care sa aduca multumire pentru cadoul primit; si cei care nu acorda nici o importanta momentului, il arunca pur si simplu pe masa fara sa-i pese daca atentia adusa este apreciata sau nu.

Cum primim un cadou? Regula sfanta a primirii unui cadou este de a-l desface atunci cand il primesti. Asa este de bun simt, astea sunt bunele maniere, asa apreciezi stradania celui care ti-a oferit respectiva atentie. O alta chestiune de bun simt este sa multumesti, ceea ce pentru unii e destul de greu, si poate cea mai importanta fraza, care tine de buna crestere, ce trebuie evitata: ”A, mai am de astea, o groaza!”, “ Si cu asta ce sa fac?”. Sa nu mai mentionez ca exista persoane penibile, la fel ca situatia in care ii pun si pe cei care aduc cadoul, care dau cadourile inapoi pe motiv ca “ei au destule si poate cel care daruieste are mai mare nevoie”. Nesimtire, lipsa de respect si… mai bine ma opresc aici.

“A darui” este o arta. Pentru unii neinteleasa, pentru altii foarte bine pusa in practica. Tine de felul fiecarua de a fi si de a percepe intr-un anumit mod, relatia cu celalalt.

Suntem romani, deci trebuie sa umbrim victorii

Raluca Iosifidis — Sun, 10 Jul 2011 15:51:51 +0000

Lucian Bute: pugilistul care si-a aparat centura pentru a opta oara. Suntem mandrii cu asemenea campioni care duc numele Romaniei, pe trepte fruntase peste mari si tari. Pe fundalul imnului “Desteapta-te romane”, intonat in zeci de tari, Lucian Bute si-a dorit sa auda imnul si in tara lui. Si dorinta i s-a implinit, si mai mult decat atat, a reusit sa invinga prin KO un adversar deloc timid in pumni si agresivitate. Cu lacrimi in ochi, vizibil impresionat si emotionat, a multumit Romaniei, in primul rand, ca i-a oferit posibilitatea ca sa boxeze in tara unde s-a nascut in fata familiei, prietenilor, fanilor si a marilor sportivi, care au dus si ei numele tarii noastre pe treptele gloriei. Lucian Bute, a transmis fiecare traire a lui celor care se simt cu adevarat romani, incat a adus o audienta de 4,5 milioane de telespectatori, cea mai mare audienta din ultimii 20 de ani, avuta vreodata de o competitie sportiva, a adunat 10.000 de spectatori, a scos sute de romani in Piata Univesitatii pentru a-l felicita si a-i striga numele de campion mondial.

“Traim din exceptii” a spus Ion Tiriac, la meciul lui Bute. Este insa mare pacat ca exista, ca de fiecare data, romani care nu pot concepe acest lucru: ca avem campioni, ca avem valori incontestabile care merita tot respectul nostru. Daca am fi avut macar jumatate din respectul pe care il are Lucian Bute pentru Romania si romani nu ar mai fi existat voci invidioase, ca cea a lui Leonard Doroftei, care, probabil simtindu-se eclipsat de succesul campionului, a declarat ca: “Bute a ales sa faca din sport o afacere” si ca meciul cu Jean Paul Mendy, ar fi fost unul aranjat, catalogandu-l pe acesta, drept “un actor de oscar”. Eu i-as raspunde domnului Doroftei, fost pugilist, cu doua intrebari:”In cariera dumnealui, meciurile pe care le-a jucat au fost cumva caritabile si nu s-a facut public acest amanunt?”, iar la afirmatia ca meciul a fost aranjat si ca adversarul nu a fost foarte bine pregatit, il intreb pe domnul Doroftei:”Ce ar fi putut sa faca Mendy, sa renunte sau sa nu se prezinte ca nu e bine pregatit?”. Un cuvant bun, o urare de felicitare pentru victoria obtinuta din partea domnului Doroftei, mai ales pentru ca stie ce inseamna un meci de box, cred ca ar fi fost mai bine primite, decat o improscare cu venin. Dar, suntem romani si nu ne oprim aici. Nuu! Dar de ce? Cand putem sa gasim orice ocazie in care sa ne exprimam, ori de cate ori avem ocazia, fie ca este cazul, fie ca nu, neajunsurile si nemultumirile prin huiduieli si injuraturi la adresa unui ministru. A nu se intelege gresit, nu-i iau partea Elenei Udrea, nicidecum, dar era seara victoriei campionului, in care astfel de persoane, care isi asuma tot felul de beneficii pe spatele altora, ar fi trebuit tratate cum se cuvine: prin ignoranta!

Inchei cu un mesaj pentru campionul mondial: “Bravo! Tot respectul pentru un om si un sportiv adevarat: Lucian Bute!”

Cel mai scump nepotel!

Raluca Iosifidis — Tue, 05 Jul 2011 19:44:02 +0000

Daa, s-a nascut si mult asteptatul meu nepotel! Astazi face fix o saptamana. Pe semne ca statea bine si confortabil ca ne-a bagat in seama la o saptamana dupa termenul stabilit. Dar si cand s-a nascut, flacau in toata regula: 51 cm si 3.600 kg. Toata lumea roieste in jurul lui, insa el n-are mare treaba… isi mai aduce aminte ziua ca-i este foame, cu toate ca de multe ori adoarme mancand, insa noaptea isi scoate “artileria vocala” din dotare si atunci sa te tii!
Oricum ar fi, eu cred ca bucurie mai mare decat sa ai un copilas, nu exista! Nu stiu cum o sa fiu eu ca mamica, dar acum, ma uit de mai bine de o ora la 5-6 poze cu nepotelu’ meu, si m-as uita in continuare.

Doarme… n-are nici o treaba

E deja in patutul lui

Incepe sa faca cunostinta…

… si sport cu bunica’sa.

(Re)descopera teatrul!

Raluca Iosifidis — Sun, 29 May 2011 11:48:28 +0000

   De ani de zile, sa fie vreo 5-6 ani, n-am mai fost la teatru… pana acum o luna, cand am redescoperit farmecul lui si am savurat fiecare moment, pe care l-am trait intens de la inceputul pana la sfarsitul piesei.
   Printr-o intamplare am dat startul, de curand, bucuria de a viziona piese de teatru si sunt entuziasmata, ca un copil mic, caruia i se da dreptul, dupa mult timp, sa manance dulciuri. Nu stiu daca vi s-a intamplat si voua , dar mie mi se intampla destul de des, ca atunci cand nu esti foarte convins ca vrei sa faci un lucru, deznodamantul sa fie unul neasteptat de frumos si placut. Asa s-a intamplat la piesa de teatru la care am mers aseara: “In container”. La inceput, nu am vrut sa merg deloc, imi gaseam tot felul de justificari, pentru care sa nu merg: ca numele piesei e aiurea, ca nu sunt actori cunoscuti. Ceea ce este: complet gresit! Impulsul verbal, care sa ma determine sa merg la piesa de teatru, mi-a fost inserat, ca sa zic asa, de prieteni, care desi nu au vorbit inainte, aveau acelasi indemn: „Mergi fata! Ce-o sa faci? O sa stai in casa, te uiti la filme si sa scrii pe blog ca te-ai plafonat?” ) Si pe buna dreptate! Deci, am ajuns la piesa de teatru “In container” care s-a jucat intr-un fel, special. Nu am mai avut locuri in sala ci in gradena, pe scena. A fost ceva deosebit. Actorii au fost foarte tineri, nici unul cu nume sonor, dar care au jucat exceptional. Au trait fiecare moment si au reusit ca sa transpuna o tragedie de pe scena in comedie, in randul spectatorilor. Timp de o ora si jumatate, care efectiv nu stiu cand s-a scurs, au jucat impecabil si si-au meritat ropotele de aplauze, in picioare, de la sfarsitul piesei. Nu am sa va zic mai multe despre piesa, pentru ca merita sa mergeti sa-l vedeti!
   Ce ma fascineaza pe mine, cel mai mult, in momentul asta, cu privire la redescoperirea pe care am facut-o cu teatrul, este ca dintre cele trei piese pe care le-am vazut in ultima luna, nu as putea sa le cataloghez ca “piesa buna” sau “pieasa mai putin buna”. Cred ca asta este farmecul pe scena teatrului. Fie ca joaca actori precum: Pavel Bartosi si Carmen Tanase sau Mihai Smarandache si Marius Damian, pasiunea cu care interpreteaza fiecare actor si talentul lor de a transmite publicului spectator simtirile lor, fac din fiecare piesa o experienta unica, pe care merita sa o traiesti!
   Pe langa piesa “In container” mai recomand si “Gaitele” si “Ultima femeie a Senorului Juan”.

In cautarea timpului… placut

Raluca Iosifidis — Tue, 10 May 2011 20:22:12 +0000

   Nu pot sa nu remarc si sa nu ma revolt, deseori, ca de cativa ani traiesc o rutina continua: mers la munca, gatit, curatenie, cumparaturi, stat in trafic… Sa fie oare varsta de vina?
   La cei 28 de ani eu spun ca n-am ajuns in stadiul la care sa zic:”Mi-a ajuns! Gata cu distractia!” Neeaaa! Nicidecum! Si atunci, ma intreb, ce s-a intamplat cu “pofta de viata de alta data?” . Unde a disparut nerabdarea cu care asteptam sa vina weekend-ul, in care sa nu mai stiu numarul cluburilor in care ma distram, numarul orelor nedormite, al momentelor placute pe care a doua zi le povesteam cu toti, desi toata lumea fusese de fata cand se petrecuse momentul povestit. Si nici nu-mi dadeam seama cand treceau orele… dar apoi, cand priveam in urma, mi se parea ca am avut un weekend atat de lung.
   George Calinescu scria “Timpul este o valoare de sentiment: pentru unii trece prea repede, pentru altii prea incet” si mare dreptate avea! Weekend-urile pe care le petrec, de ceva ani incoace, de cele mai multe ori se reduc la leneveala. Dupa cateva zile de munca, si rutina sacaitoare care pare ca ma macina in fiecare secunda, ma simt epuizata, cu bateriile descarcate, iar zilele-mi par scurte… ciudat… ar fi trebuit sa fie tot de 24h, ca si acum 4-5 ani…
   In astfel de momente, de rupere de realitate, ma gandesc la clipele placute si neplacute, ma gandesc la prietenii care au fost si care sunt. E ciudat cum, de cele mai multe ori, si de-a lungul scrierilor mele pe blog si atunci cand ma intalnesc cu prieteni, povestesc despre suparari, nemultumiri, nedreptati, care poate mi s-au facut sau le vad in viata de zi cu zi. Las la o parte sau “pentru alta data” lucrurile placute, cred ca doar pentru a le pastra gustul si a le retrai, in gand, acele lucruri frumoase care s-au intamplat candva, pe care mi-as dori sa le ajung din urma.
   Nu regret nimic din timpul trecut si nici din cel prezent. Din fiecare am avut si am ce invata. Din cel trecut nu as schimba nimic. Din timpul prezent mai pot schimba ceva!

Never give up!

Raluca Iosifidis — Sat, 02 Apr 2011 22:01:53 +0000

    Viata ne pune la incercare. Nu spun nimic nou si nu este un secret pentru nimeni. De foarte multe ori, cand suntem pusi in fata unei situatii, care pare ca ne depaseste, ne intrebam “de ce mi se intampla tocmai mie?”. Nu stiu daca intrebarile retorice de acest gen, sau cautarea de vinovati, sunt cele mai intelepte lucruri pe care le putem face intr-un moment dificil. Pozitionarea de victima nu-ti va aduce decat mila celor din jur. Asta astepti? Cu siguranta, nu!
    Inainte de a medita si a cauta un motiv pentru care ti se intampla un lucru greu sau o incercare a vietii, ar fi bine sa-ti aduni fortele si sa spui: “trebuie sa trec cu bine si peste asta”. TREBUIE pentru tine, ca esti in masura sa-ti demonstrezi ca ai maturitatea necesara de a infrunta greutatile vietii, TREBUIE pentru cei de langa tine, care au nevoie de tine in diverse situatii.
     In 28 de ani viata, pe mine una, m-a invatat sa rostesc foarte rar cuvantul “NU”. Nu cred ca exista situatii fara iesire, fara speranta, fara solutii, ci cred ca exista momente in care nu vrem sa gasim solutia pentru o anumita conjuctura care ne pune in dificultate. Putem, cu siguranta, sa iesim invingatori din orice dat al vietii, oricat de dificil ni s-ar parea acesta. Important e sa ne dorim suficient de mult. Inarmati cu dorinta si ambitie, vom putea trece peste momente grele, pe care alta data credeam ca nu le putem invinge. Puterea de a nu mai simti noptile nedormite si nemancate, contemplate, nevoit, asemeni unor ofrande, pentru a fi in asentimentul greutatii momentului peste care trebuie sa trecem, vine, cred, de undeva de Sus, atunci cand avem cea mai mare nevoie. Luptam cu tot ce avem mai bun, scoatem toata artileria din dotare: sentimente, curaj si vointa pentru ca stim ca motivul pentru care luptam merita. Fie ca este vorba de o persoana, o ambitie constructiva, un examen, chiar de un lucru care unora li se pare banal, dar pentru tine este important, trebuie sa lupti si sa ajungi sa izbutesti. Ai sa descoperi in tine, in astfel de momente, o altfel de persoana. O alta identitate care in anumite contexte ipotetice ar fi declarat clar si raspicat: “eu n-as putea sa fac asta niciodata”. Dar reusesti, si-ti demonstrezi asta, pentru ca-ti doresti suficient de mult si stii ca in anumite situatii multe intrebari isi au raspunsurile doar la tine, iar tu trebuie sa le dai afirmative.
    Atata timp cat exista lucruri care pot fi percepute si intelese de mintea noastra, cu siguranta exista si solutii pe care le gasim in mintea si in inima noastra!