Posted by Raluca Iosifidis on January 15, 2012
Cred ca as putea sa scriu un adevarat roman pe acest subiect, insa in cazul de fata ma voi rezuma la maxim trei post-uri, ca sa nu plictisesc lumea (care oricum n-a mai citit nimic nou de vreo 6 luni: rusine sa-mi fie).
Asa cum am mai scris, in posturile anterioare, in drumul meu de acasa la munca si invers, merg destul de mult cu RATB-ul, cam doua ore dus-intors, si am ocazia sa vad si sa ma minunez de tot felul de caractere ale oamenilor din jurul meu, printre care si oamenii responsabili cu controlul biletelor si abonamentelor. Intr-una din zilele trecute, in autobuzul 104 se urca doua doamne, se legitimeaza si incep sa-si faca meseria si sa solicite dovada ca noi, calatorii, am platit pentru calatoria pe care o faceam. Pregatesc abonamentul inainte ca ele sa ajunga la mine si il prezint in momentul cu pricina. Una dintre controloare se uita lung la mine si ma intreaba: “Ce abonament aveti dumneavoastra acolo?”, “Pe toate liniile” zic eu. “A, nu aveti din acela de la primarie, pentru faptu’ ca sunteti mica?” “Nu, ii spun eu pentru ca nu m-a interesat si nici nu cred ca exista…” si as fi preferat ca discutia sa se fi incheiat aici: eu eram in regula cu abonamentul, care intre timp fusese verificat si validat ca ok, cele doua doamne isi facusera datoria. Punct! E, na, cine spune ca e asa usor?! Aceeasi controloare, care avea un soi de curiozitate penibila, se intoarce la mine si, cica, ma sfatuieste: ”Ar trebui sa mergeti la primarie, sa va luati o hartie care sa va scuteasca de plata transportului in comun, pentru ca cei ca dumneavoastra au si probleme cu inima si de ce sa dati un ban cand il puteti scuti!”. Ia-o pe asta, Raluco! Toate analizele pe care le-ai facut pana acum sunt bani investiti degeaba… daca n-ai mers tu la doamna controloare sa te citeasca ea dintr-o privire si sa-ti spuna ca ai probleme cu inima. Mi-am intors privirea la ea si, sincer, imi era rusine de rusinea ei (avand in vedere ca inevitabil toata lumea din autobuz era atenta la discutia noastra), si ii spun clar si raspincat:”Mi-ati verificat abonamentul si e ok. Probleme cu inima n-am, cel putin doecamdata… daca insitati cu acest argument, s-ar putea sa ma ia inima” si zambesc usor, cand niste baieti din spatele meu deja mai aveau un pic si lesinau de ras si incepusera sa-i spuna respectivei doamne ca au ei probleme cu inima si sa-i scuteasca de plata calatoriei.
Deci, eu nici acum nu pot sa inteleg dorinta anumitor oameni de a se baga in viata altor oameni ca sa… se afle in ciorba, si atat, nimic mai mult. Am sa va mai povestesc despre cat de interesant este mersul cu RATB-ul: niciodata nu stii ce te asteapta!
Posted by Raluca Iosifidis on January 4, 2012
Se gandeste Mos Craciun, in noaptea de Ajun, ce cadouri sa le duca la 2 frati: unul optimist iar unul pesimist, ca sa-i multumeasca pe amandoi. In cele din urma gaseste solutia: ii umple camera cu jucarii celui pesimist si celui optimist i-o umple cu rahat de cal.
Reactiile celor doi
Pesimistul: “Off, acum trebuie sa stau sa aranjez toate jucariile astea!”
Optimistul, care cauta de zor in rahat:”Sigur trebuie sa fie un ponei pe aici!”
Posted by Raluca Iosifidis on July 26, 2011
… tolerez. Din principiu sau pentru ca asa am fost educata, indrumata, sfatuita, sau pentru ca, momentan, nu am alta varianta. Toleranta mea are iz de defect si calitatea slabiciunii.
Chiar si cand imi sunt lezate anumite principii, imi sunt calcate in picioare anumite bariere personale, tolerez. Trec cu vederea erori impregnate cu nepasare, las stacheta din jos, mai jos, si zic “lasa” iar, si iar, si iar… Numai ca in cele mai frecvente cazuri, nu sunt ajutata sa ridic din nou stacheta, ci mai mult, adversarul sare stacheta, pe care, culmea, chiar eu i-am lasat-o atat de jos. In jocul de-a superioritatea vs calitatea lucrului bine facut, fac compromisuri… pana cand neutralitatea se va transforma intr-o opozitie concreta. Pana cand deizinteresul isi va face loc iar cuvantul isi va reintra in drepturi.
Posted by Raluca Iosifidis on July 24, 2011
Probabil ca tona de filosofie pe care am studiat-o in facultate, incepand cu metafilosofie si continuand cu filosofia antica pana la cea contemporana, ma face sa reflectez mai mult asupra unui subiect, unui cuvant, unei emotii, unei situatii. Poate e bine sau poate nu… Trebuie sa recunosc ca, uneori, prea multa gandire, imi da dureri de cap, dar alteori imi face placere. Drept urmare, m-am hotarat sa deschid o noua pagina pe acest blog, numita “Putina meditatie, nu strica!”, pentru cei care vor sa mediteze si n-au subiect… le propun eu.
In cele mai multe momente ale vietii, ne dam seama ca ea nu e decat un joc. Un joc in care cel mai puternic castiga. Mana care are destule atuu-ri va beneficia intotdeauna de lozul cel mare. Care este succesul marelui campion al zilei, saptamanii, lunii s.a.m.d? Parerea mea este ca increderea si respectul fata de sine, in primul rand, ne fac pe fiecare dintre noi sa pasim atenti si siguri pe drumul care incepe in fiecare zi. Sentimentele precum: competenta, realizare, cunoasterea foarte buna a domeniului de activitate, independenta si libertatea sunt atributele care te fac sa crezi in tine. Daca ne respectam pe noi insine si credem in noi, lupta cu ceilalti, este pe jumatate castigata. Indiferent prin ce jonctiuni ti s-ar pune fel si fel de piedici, daca tu crezi ca poti sa realizezi si sa duci la bun sfarsit un lucru, vei reusi. Si uite asa, vei castiga si respectul celor din jur. Nu te astepta la ropote de aplauze sau la statui ridicate, pentru ca astea cu siguranta nu se vor intampla. Poti fi sigur ca, tacit sau in cuvinte sarace in laude, vei fi respectat datorita rezultatelor muncii tale. Respectul la care ma refer este valabil, dupa parerea mea, pentru diferitele situatii de la locul de munca. Daca vorbim de relatiile de prietenie, aici, lucrurile se schimba un pic pentru ca nu putem obtine respectul unor amici, prieteni, prin bani sau servicii/favoruri facute nelimitat. Cine pune accent, intr-o relatie de prietenie, numai pe astfel de castiguri, sunt, dupa parerea mea, persoane superficiale care dau o mai mare importanta formei nu fondului, ambalajului si continutului. Ne putem castiga respectul celor pe care-i dorim aproape prin vorbe bune spuse la momentul potrivit, pe care sa le spunem atunci cand ni se cer fara a avea un interes sau un scop pe care dorim sa-l determinam sfatuind, prin prezenta noastra in diverse ocazii si momente, atat de distractie cat si de nevoie, de ajutor si lista poate continua.
Ce se intampla cu persoanele cu care avem interactiuni de cateva secunde, le respectam sau ne bazam ca “nu ma mai intalnesc niciodata cu asta, asa ca da-l naibii!”? Daca am vietui dupa aceasta conceptie, si e trist ca multi dintre noi o fac, am dovedi cu varf si indesat ca suntem niste persoane interesate doar sa-si atinga scopul si apoi “pa!”. Ce ne costa sa-i zambim si sa salutam persoana cu care mergem in lift, chiar si pentru 2 etaje? De ce ne este greu sa intrebam in autobuz persoana care sta in fata usii daca coboara, decat sa o imbrancim si sa injuram ca ne-a stat in cale? Aici cred ca intervin si cei 7 ani de acasa… care sunt alta poveste.
Daca aveti alte impresii, pareri sunteti liberi sa va exprimati, mai jos, si cu siguranta am sa va raspund!
Posted by Raluca Iosifidis on July 17, 2011
Cu ocazii speciale, sau nu, oferim cadouri. Mici, mari, ceva simbolic sau ceva gradios oferim persoanelor dragi o atentie materiala in semn de preturie, de multumire pentru relatia pe care o avem.
Cum oferim un cadou? As adapta raspunsul la aceasta intrebare, dupa un proverb romanesc: ”Vezi cum daruiesti ca sa vezi ce primesti”. Cand alegem un cadou, decizia de a oferi ceva material, cuiva, vine mai intai din suflet. Te gandesti ce i-ar face placere persoanei vizate sa primeasca sau ce are nevoie si nu-si poate cumpara. Vine apoi momentul cel mai important, dupa parerea mea, cel in care daruiesti. Aici intervine personalitatea fiecaruia dintre noi. Cand oferim un cadou trebuie in primul rand, dupa parerea mea, sa fim destul de moderati in asteptari: nici foarte entuziasmati, nici foarte superficiali, ci sa dam importanta cuvenita momentului. Exista mai multe feluri de persoane: cei care cred ca darul facut de ei este cel mai grozav, iar daca cel care primeste cadoul nu este foarte incantat se simt lezati si devin usor suparati; persoanele foarte apropiate, care stiu ca ceea ce ofera va fi pe placul prietenului si sunt relaxati si nu va fi nevoie de zambete false care sa aduca multumire pentru cadoul primit; si cei care nu acorda nici o importanta momentului, il arunca pur si simplu pe masa fara sa-i pese daca atentia adusa este apreciata sau nu.
Cum primim un cadou? Regula sfanta a primirii unui cadou este de a-l desface atunci cand il primesti. Asa este de bun simt, astea sunt bunele maniere, asa apreciezi stradania celui care ti-a oferit respectiva atentie. O alta chestiune de bun simt este sa multumesti, ceea ce pentru unii e destul de greu, si poate cea mai importanta fraza, care tine de buna crestere, ce trebuie evitata: ”A, mai am de astea, o groaza!”, “ Si cu asta ce sa fac?”. Sa nu mai mentionez ca exista persoane penibile, la fel ca situatia in care ii pun si pe cei care aduc cadoul, care dau cadourile inapoi pe motiv ca “ei au destule si poate cel care daruieste are mai mare nevoie”. Nesimtire, lipsa de respect si… mai bine ma opresc aici.
“A darui” este o arta. Pentru unii neinteleasa, pentru altii foarte bine pusa in practica. Tine de felul fiecarua de a fi si de a percepe intr-un anumit mod, relatia cu celalalt.
Calatoria cu mijloacele de transport in comun, in Bucuresti (I)
